Despre pocăință | Sfântul Nectarie din Eghina
Dupa cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocainta este întoarcerea de la viata dupa fire la viata împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o întoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt remuscarea si schimbarea mintii, în vreme ce însusirile pocaintei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor.
Este necesar ca pocainta sa fie sincera. Este sincera atunci când este însotita de zdrobirea inimii. Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispozitia de a împlini dreptatea dumnezeiasca si de marturisire a propriilor pacate.
Adevarata pocainta este schimbarea mintii pentru propriile actiuni, o schimbare a vietii morale, o schimbare spre mai bine, o lepadare totala de viata anterioara si de pacat, o dorinta neclintita de practicare a virtutilor, o unificare desavârsita a propriilor voiri cu voia dumnezeiasca. De aceea, pocainta este renasterea morala a omului si punctul de plecare pentru o viata noua si virtuoasa.
Un model de pocainta autentica ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei sa se pocaiasca si sa se întoarca la Dumnezeu. Iata ce spune el: Spalati-va, fiti curati; lepadati rautatile voastre dinaintea ochilor Mei; opriti-va de la rautati; învatati sa faceti binele; cautati dreptatea, ajutati-l pe cel nedreptatit, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva! Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e purpura, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca focul, ca lâna alba le voi face (Is. 1:16-18).
Cel ce se pocaieste cu adevarat, dobândeste o inima înfrânta si smerita. David, proorocul si regele, este un exemplu graitor de pocainta. Mintea si inima lui, sufletul si trupul, atât omul launtric cât si cel din afara dau marturie de o schimbare adevarata a mintii si de dorinta arzatoare de împacare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvna dumnezeiasca, în special psalmul de pocainta (Ps.50) prin care el cauta mila Domnului, sunt reflexii transparente pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvna si firea sa înflacarata dupa adevarata pocainta. Acest fel de inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.
Pilde de pocainta asemanatoare sunt acelea ca a lui Manase, regele lui Iuda; a ninivitenilor; a vamesului, si cea a fiului risipitor. Pocainta lui Zaheu ne arata, totodata, atât un mod prin care se vindeca pacatul cât si un mod prin care este compensata jignirea adusa dreptatii dumnezeiesti. Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor si, daca am nedreptatit pe cineva cu ceva, întorc împatrit (Lc. 19: 8). Mirul desfrânatei pocaite, lacrimile lui Petru, pocainta tâlharului sunt pildele cele mai graitoare de adevarata pocainta, dar si de dragoste a lui Dumnezeu faţa de om.
Un exemplu de falsa pocainta fatarnica este Faraon, care si-a marturisit pacatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu si, în final, s-a pornit împotriva vointei lui Dumnezeu. Inima lui îndaratnica n-a putut fi smerita/îmblânzita/umilita de pacatele sale, aceasta ramânând învârtosata si de neînduplecat (Ies. 10: 16-20). Pocainta lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis si nu din simtamântul ca a pacatuit împotriva lui Dumnezeu, nu din constientizarea pacatului sau celui mare. Acesta a fost si motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Marii Rosii, suferind pe drept pentru falsa lui pocainta.
Este obligatoriu sa ne grabim spre pocainta
Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie sa se constituie ca un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeste de mântuirea sufletului sau îl ameninta doua primejdii: fie aceea ca îl poate gasi moartea, fie ca îl poate parasi harul. În ambele cazuri, raul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului.
Iata ce ne învata Sfântul Ioan Gura de Aur: „Nu amânati întoarcerea la Domnul, nici nu asteptati de pe o zi pe alta, ca nu cumva sa va pierdeti în timp ce asteptati. Vremea mortii este necunoscuta; si este necunoscuta pentru urmatoarea pricina: ca sa privegheati totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne a ne îndemna sa fim mereu în stare de veghe. Pentru ca cel ce prevede venirea furului stie ca va veni un fur, sta si privegheaza si, aprizându-si candela, este totdeauna treaz. În acelasi fel, aprinzând flacara credintei si având o viata curata, tineti strâns si cu bucurie candelele într-o contiuna priveghere. De vreme ce nu stim când vine Mirele, trebuie sa stam pregatiti permanent, ca atunci când va veni, sa ne gaseasa priveghind.”
Sfântul Grigorie Teologul spune si el: „Nu este de trebuinta sa astepti un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu stii ce se poate întâmpla mâine. Multi, facând fel si fel de planuri, nu au ajuns pâna a doua zi sa le duca la bun sfârsit.” „Daca continui sa-ti pierzi vremea asteptând ziua de mâine, prin putina ta amânare vei fi jefuit de cel rau, dupa cum îi e obiceiul sa faca el în astfel de cazuri. Da-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu da-I viitorul; da-mi tineretea, iar lui Dumnezeu da-I batrânetea; da-mi desfatari, iar Lui zadarnicia. Cât de mare este primejdia care te înconjoara! Multe sunt necazurile ce ne pot aparea în cale! Razboiul te-a istovit; un bob a cazut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o parere buna despre tine, nu uita cât de usor poate muri omul); ori aluneci pe calea bauturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat o otrava si te chinuie, ori ai fost gasit bolnav atunci când trebuia sa fii de folos.”
Harul lui Dumnezeu îl paraseste pe cel ce nu se pocaieste deoarece acesta a fost nepasator faţa de bunatatea, îngaduinta si rabdarea lui Dumnezeu. Iata ce spune Apostolul Pavel celui ce staruie în pacat: Si tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci si tu, crezi oare ca vei scapa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispretuiesti tu bogatia bunatatii Lui si a îngaduintei si a îndelungii Lui rabdari, nestiind ca bunatatea lui Dumnezeu te îndeamna la pocainta? Dar, dupa învârtosarea ta si dupa inima ta nepocaita, îti aduni mânie în ziua mâniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, Care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui (Rom. 2: 3-6).
Îngaduinta dumnezeiasca se transforma în mâhnire, rabdarea în nerabdare, bunatatea în scârba. Iata pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizeaza si el, sa nu ne lasam înselati. Nu trebuie sa privim rabdarea si îngaduinta lui Dumnezeu ca o taraganare, deoarece El nu e delasator ci dovedeste îngaduinta, nevrând ca cineva sa piara, ci ca toti sa vina la pocainta. Domnul nu întârzie cu fagaduinta Sa, dupa cum socotesc unii ca e întârziere, ci îndelung rabda pentru voi, nevrând sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, si pamântul si lucrurile de pe el se vor mistui. [II Pt. 3: 9-10).
Ca trebuie sa ne grabim a-L cauta pe Domnul, o spune Însusi Domnul: Ma veti cauta si nu Ma veti gasi (In. 7: 34). De aceea, atâta timp cât suntem chemati de har, este trebuinta de o apropiere continua. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide sa cautam harul, sa nu-l mai gasim, deoarece usa se va închide si, în timp ce noi vom striga: deschide-ne, deschide-ne noua , Mirele ne va raspunde: nu va cunosc pe voi (Mt. 25: 12). Am trait în pacat; poate ca vom si muri în pacat. Cine poate dovedi pentru noi opusul, daca noi ramânem nepocaiti? Iata ce spune Domnul iudeilor: Eu Ma duc si Ma veti cauta si veti muri în pacatul vostru (In. 8: 21). Deci, daca nu ne vom pocai atâta timp cât Îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în pacatul nostru; Îl vom cauta, dar cautarea noastra va fi în zadar. De aceea, este necesar sa luam aminte bine, ca este de mare de trebuinta sa ne grabim spre pocainta, atât pentru faptul ca harul lui Dumnezeu ne poate parasi, cât si pentru aceea ca, adesea, însesi pacatele ne pot aduce o moarte naprasnica si neasteptata, asa cum afirma Apostolul Pavel în Epistola adresata corintenilor celor pacatosi: De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit (I Cor. 11: 30).
Un exemplu de parasire din partea lui Dumnezeu despre care da marturie Scriptura este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care, în ciuda faptului ca a cautat mila prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia sa se roage lui Dumnezeu pentru el si popor (cf. Ier. 21: 2), a fost nimicit împreuna cu regatul sau. Totusi, Ieremia a primit porunca de la Dumnezeu sa nu se roage pentru ei, deoarece îl daduse pe Sedechia împreuna cu regatul sau pe mâna înfricosatorului tiran Nabucodonosor, regele Babilonului. Iata pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Orasul a fost cucerit si jefuit; au trecut prin ascutisul sabiei de la cel mai mic pâna la cel mai batrân. Toata familia lui Sedechia a fost macelarita sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanturi si l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Si-a varsat supararea si urgia asupra lui Sedechia, fiindca acestia [poprul sau] au nesocotit si au luat în batjocura cuvintele proorocului Ieremia, si-au învârtosat inimile, refuzând sa se întoarca catre Domnul (cf. Ier. 52: 7-11).
Desigur ca este înfricosator, dar este si drept. Este firesc ca cel ce-L paraseste pe Dumnezeu sa fie si el, la rândul lui, parasit de El. Este drept ca cel ce da la o parte harul chemarii lui Dumnezeu sa fie si el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu sa-Si întoarca faţa de la cei ce-L parasesc si sunt indiferenti faţa de El. Sfântul Grigorie al Nyssei remarca faptul ca, „în acest fel, dreapta judecata a lui Dumnezeu e în functie de dispozitiile noastre; acele trairi dinlauntrul nostru, pe acestea ni le rasplateste dreptatea, facând judecata în functie de ele”.
Graba noastra de a ne întoarce si de a ne pocai cât mai repede este dictata si de primejdia neputintei de a ne mai întoarece la Dumnezeu; un obicei rau (patima) e în stare sa ne faca incapabili de pocainta, fapt ce ar trebui sa ne înfricoseze teribil. Obiceiul ce rezulta dintr-o repetare continua a pacatului devine în sufletul omului o stare „fireasca”, prinzând atâta putere încât nimeni nu mai este în stare sa-i reziste: puterea lui a coplesit pâna si legea naturala. Prin urmare, atunci când în noi împarateste un viciu, noi ne predam lui devenindu-i robi. Vointa libera si-a pierdut definitiv independenta. Omul si-a abandonat vointa libera,de aceea puterea vointei lui se dovedeste slaba si incapabila de a lupta împotriva viciului, fiecare încercare de redobândire a libertatii pierdute dovedindu- se zadarnica. Lupta face ca aceasta slabiciune sa se vadeasca si mai mult. Persoana care a fost cucerita de viciu actioneaza, se comporta si îndeplinese totul ca o sluga, ca un subordonat. Vointa personala a încetat; ea va îndeplini ordine precum i se ordona. Vocea omului launtric se va scufunda în rarunchi. Viciul devine foarte chinuitor, deoarece, chiar daca puterea patimilor s-a rispit, viciul insista sa fie întarit de acestea. Iata cum arata un viciu, iata-i puterea, iata cât de tiran poate fi. Odata ce apuca sa ne domine, e capabil sa ne controleze dorintele, sa ne rânduiasca actiunile, iar frâiele prin care ne controleaza dispozitiile nu îi cad nicodata din mâini. Atunci totul va fi pierdut; orice nadejde de mântuire va disparea; nu va mai ramâne nici o raza de lumina. A trait cineva în pacat? Va muri tot în pacat. De aceea, este necesar sa ne grabim spre pocainta înainte ca pacatul sa ni se faca viciu; deoarece, în acest caz, nu mai poate fi nadejde de mântuire.
Obisnuinta de a pacatui aduce moartea
Trebuie sa ne împotrivim cu tarie pacatului; daca acesta razbate si apuca de ne fura consimtamânul, chiar si numai o data, el va deveni adevaratul nostru stapân. Un exemplu potrivit, care ne va arata caracterul înselator si tiranic al pacatului, este metoda prin care Semiramida a pus mâna pe regat si a devenit regina. Uzând de diverse gesturi de afectiune, Semiramida a reusit sa-l convinga pe sotul ei, Nino, regele Asiriei, sa renunte pentru numai o zi la conducerea regatului si sa-i înmâneze ei sceptrul regatului. Dar care a fost prima miscare a reginei? A poruncit ca sotul ei, Nino sa fie executat, ca astfel sa-si asigure o putere pe viata.
Exemplul de mai sus e cum nu se poate mai potrivit, aplicabil în toate situatiile. Pacatul, ca si Semiramida, se lupta prin diferite mijloace pentru a obtine consimtamântul unei persoane. De îndata ce-si împlineste aceasta dorinta, cucereste omul, împresoara si ucide ratiunea, îsi construieste tronul pe inima omului si ramâne la controlul acesteia pentru tot restul vietii acestuia. Iata cum lucreaza pacatul…, iata-i caracteristicile. De aceea, sa nu capitulam în faţa mestesugirilor lui, sa nu-i predam controlul asupra inimii noastre. Sa nu facem ceea ce omul launtric nu doreste. Sa nu ne supunem vointa libera vointei pacatului. Sa nu consimtim la nimic din ceea ce este contrar legii morale. Nimic sa nu ne înmoaie inimile. Fie ca inima noastra sa se dovedeasca mai tare ca otelul chiar si în faţa celor mai mângâietoare cuvinte. Fie ca lacrimile, suspinele, fagaduintele si amenintarile sa nu ne impresioneze cu nimic. Sa stam tari si neclintiti în convingerile noastre, ca nu cumva, dupa putina vreme, sa ne umplem obrajii posomorâti cu lacrimi de regret, zadarnice si neroditoare.
Renuntarea laşă ne va pune în faţa unui îndoit rau: primul, ruşinea; al doilea, deznadejdea. Si invers, împotrivirea curajoasa la rau ne va umple de tarie, slava si stralucire. Sfânta Scriptura ne ofera cele mai graitoare exemple. Dintre barbati, îl avem pe preafrumosul Iosif, care a ales sa sufere orice fel de necazuri – chiar si moartea – pentru a-si pastra principiile morale, pentru a-si pastra libertatea morala si pentru a respecta Legea lui Dumnezeu. Dintre femei, o avem pe virtuoasa Suzana, care a ales mai degraba moartea decât pacatul. Daca Nino nu ar fi cedat mângâierilor Semiramidei, ea i-ar fi ramas supusa pentru toata viata. Deci, statornicie si curaj; numai prin acestea ne vom pastra autoritatea mintii si libertatea morala.
Exemplul lui Nino ne învata ca trebuie sa ne temem nu numai de puterea obisnuintei de a pacatui, ci si ca a pacatui chiar si numai o data este primejdios si înspaimântator. Pentru aceasta, este de trebuinta sa fugim cu toata puterea de pacat. Totusi, daca am pacatuit, sa ne pocaim cât de repede putem ca sa nu devenim robi ai pacatului. Sfântul Vasile cel Mare zice: „daca este atât de înspaimântator a pacatui, cu cât mai înspaimântator este sa starui în pacate?” Dumnezeiescul Gura de Aur zice si el: „Nu este înspaimântator a pacatui, ci dupa caderea în pacat, sa a ramâi la pamânt si sa nu te ridici; a-ti ascunde slabiciunea stărilor tale cu gânduri de disperare, ramânând totodata nesimtitor si ignorant cu buna stiinta faţa de propriile-ti îndatoriri.” Si iarasi: „a pacatui, este, poate, omenesc; dar a starui în pacat, atunci nu mai este omenesc ci cu desavârsire diavolesc”.
Despre adevarata pocainta si roadele sale
Înteleptul Didim [cel Orb] zice ca adevarata pocainta curateste mintea celui ce se pocaieste.
Sfântul Nil afirma ca o pocainta buna este de mare folos pentru mântuire; pentru aceasta, trebuie ca ea sa fie cultivata permanent, ca sa ne putem mântui si sa nu ne pierdem; caci atunci când va întoarceti cu suspine, zice proorocul, (Is. 30: 15) atunci va veti mântui. Caci întristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mântuire, fara parere de rau [Rom. 7: 10]. Nimeni nu a pierit vreodata folosind puternicul leac al pocaintei.
Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pocainta este pricina Împaratiei Cerurilor, intrarea în rai, bucuria vesnicei desfatari. Cel ce se pocaieste pentru raul ce l-a savârsit, chiar daca nu dovedeste o pocainta pe masura pacatelor sale, cu toate acestea, el va primi o rasplata pentru pocainta sa.”
Clement Alexandrinul: „Cel care a avut înainte o viata stricata si ticaloasa, daca în urma se pocaieste, prin timpul de dupa pocainta, sterge pacatele vietuirii sale celei rele de multi ani.” Si iarasi: „A te pocai cu nefatarnicie înseamna a te opri de la pacat si a nu te mai uita în urma.” Si în alta parte: „Nu este bine sa pacatuiesti, dar bine este sa te pocaiesti; la fel cum este de dorit sa fii sanatos în toata vremea, este de dorit sa te si recuperezi dupa boala…, deci cel ce a facut mari fapte bune în viata lui, daca însa la sfârsitul vietii a alunecat spre pacat, zadarnice sunt toate ostenelile lui de dinainte”
Sfântul Vasile cel Mare sfatuieste: „Nu deznadajdui, nici nu înceta a te ruga, ci apropie-te, chiar daca esti pacatos, ca sa-L slavesti pe Stapânul si sa-I dai pricina sa-ti arate bunavointa Lui atunci când pacatele îti sunt iertate. Tot asa, daca îti este teama sa te apropii, ai împiedicat marinimia Sa si ai trecut cu vederea nemasurata Lui bunatate.” Si iarasi: „Am fost vatamati prin pacate? Sa ne vindecam prin pocainta; totusi, pocainta fara post este zadarnica.”
Despre chemarea pacatosilor, adresata de Iubitorul de oameni Dumnezeu
Prin toti proorocii, Dumnezeu i-a chemat la pocainta pe toti cei ce au pacatuit. Prin proorocul Maleahi, El îi cheama astfel: Întoarceti-va catre Mine, si Eu Ma voi întoarce catre voi, zice Domnul Savaot (Mal. 3: 7).
Prin Proorocul Ieremia, El îi mustra astfel: Asadar sa se întoarca fiecare de la calea lui cea rea; îndreptati-va caile si purtarile voastre (Ier. 18: 10).
Prin proorocul Isaia, El zice: Eu sunt Domnul, si nu este alt Dumnezeu afara de Mine. Dumnezeu drept si izbavitor nu este altul decât Mine. Întoarceti-va catre Mine si veti fi mântuiti, voi cei ce locuiti tinuturile cele mai îndepartate ale pamântului ! (Is. 45: 21-22).
Prin proorocul Ioil, Dumnezeu cheama la pocainta zicând: Întoarceti-va la Mine din toata inima voastra, cu postiri, cu plâns, cu tânguire. ’ Sfâsiati inimile si nu hainele voastre, si întoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru, caci El este milostiv si îndurat, încet la mânie si mult-milostiv si-I pare rau (Se caieste) de raul pe care L-a trimis asupra voastra (Ioil 2: 12-13).
Prin proorocul Zaharia, Dumnezeu cheama la pocainta zicând: Întoarceti-va catre Mine, zice Domnul Savaot (Zah. 1: 2).
Iar prin proorocul Iezechiel, El zice: Caci Eu nu voiesc moartea celui ce moare. Pocaiti-va si va întoarceti de la toata necucernicia si necredinta. De ce sa muriti voi, casa lui Israel ? (Iez. 18: 30-31).
Înaintemergatorul a fost un prooroc al pocaintei. Însusi Mântuitorul a venit si a propovaduit pocainta si iertarea pacatelor: Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovarati, si Eu va voi odihni pe voi (Mt. 11: 28). Dumnezeiescul Gura de Aur, tâlcuind acest verset, zice: “Nu cutare si cutare, ci toti veniti la Mine, toti cei împovarati, toti cei întristati, toti cei cu pacate! Veniti , nu ca sa va pedepsesc, ci ca sa va iert pacatele! Veniti , nu pentru ca am nevoie sa Ma slaviti, ci pentru ca doresc mântuirea voastra. Ca Eu va voi odihni pe voi ! N-a spus numai: Va voi mântui , ci ceea ce-i cu mult mai mult: Va voi da deplina odihna ! Mai mult, pentru a-Si arata marea Sa iubire de oameni si pentru a-i face pe pacatosi sa se grabeasca spre pocainta, El le descopera tainele cerului: Ca asa si în cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta” (Lc. 15: 7)
„Dumnezeu nu se pleaca degrab spre cei ce pacatuiesc, ci le da timp de pocainta pentru vindecarea si îndreptarea gresalei” spune Sfântul Nil.
Predica Apostolilor a avut ca scop propovaduirea pocaintei la toate neamurile, începând de la Ierusalim: … ca asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si asa sa învieze din morti a treia zi. Si sa se propovaduiasca în numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Lc. 24: 47).
Sursa: http://www.apaceavie.ro/sfantul-nectarie-despre-pocainta/
